În campania electorală pentru alegerile prezidențiale anticipate, candidatul Nicușor Dan a semnat public o declarație prin care promitea că nu va crește TVA-ul în cazul în care ajunge la Cotroceni. La doar câteva zile după instalarea în funcție, premierul desemnat de el, Ilie Bolojan, a început discuțiile despre nevoia unor ajustări fiscale, inclusiv a cotei de TVA. În fața unei realități economice tensionate, „semnătura pe asfalt” a lui Nicușor s-a dovedit mai degrabă un act de PR decât un angajament sincer față de electorat.
În acest context, reacțiile dure la adresa altor candidați care vin cu promisiuni considerate „nerealiste” devin cel puțin ipocrite. George Simion, de exemplu, a fost criticat intens pentru proiectul său de locuințe accesibile pentru tineri, propunând construcția de case la 35.000 de euro. Promisiunea sa a fost ironizată, etichetată drept „fantezistă”, în timp ce mass-media și analiștii economici au cerut explicații riguroase pentru fiecare leu din bugetul estimat.
Întrebarea legitimă care se ridică este: de ce unele promisiuni pot fi tratate cu indulgență, iar altele devin instant subiecte de batjocură? Dacă Nicușor Dan a fost iertat pentru o promisiune fiscală pe care nici n-a așteptat să o onoreze, de ce George Simion ar fi exclus din dezbaterea serioasă doar pentru că oferă soluții populare, poate îndrăznețe, dar perfect încadrabile într-un plan de stat cu viziune?
Problema reală nu este cât costă o casă, ci cât de sincer este discursul politic și cât de egal este tratamentul candidaților. Într-o țară în care liderii semnează promisiuni doar ca să bifeze un punct de campanie, orice inițiativă care vizează direct nevoile cetățeanului ar trebui măcar discutată cu bună-credință. Și dacă ideea caselor ieftine nu este fezabilă în forma propusă, atunci statul ar trebui să arate de ce locuințele au devenit inaccesibile și ce face concret pentru a rezolva problema.
Reacțiile disproporționate reflectă o altă față a luptei politice: nu mai contează cine spune adevărul sau cine chiar încearcă ceva pentru oameni, ci cine are susținerea sistemului. Dacă promisiunile lui Nicușor Dan sunt interpretate ca „flexibilitate guvernamentală”, iar cele ale lui George Simion drept „populism periculos”, atunci nu ne mai aflăm într-o competiție de idei, ci într-un simulacru de democrație.
Adevărata întrebare pe care ar trebui să și-o pună alegătorii este nu „cine promite mai frumos”, ci „cine se ține de cuvânt și pentru cine lucrează cu adevărat”. Dacă doar unii au voie să greșească, înseamnă că votul românilor nu este egal, ci manipulat. Iar asta, pe termen lung, nu duce decât la deznădejde și absenteism.
Într-o Românie normală, orice candidat ar trebui să aibă dreptul să propună politici ambițioase. Dacă Nicușor Dan a avut voie să promită că TVA-ul nu va crește, atunci George Simion are, cu atât mai mult, dreptul să vină cu ideea unor case accesibile. Iar dacă ambele promisiuni sunt discutabile, atunci ele trebuie analizate cu aceeași măsură – nu cu dublu standard.
